Pe deasupra si pe dedesubt

… cam asa mi-am petrecut o zi intreaga.

Scurta mea vizita in Paris a constat intr-un drum de 6 ore (dus-intors) deasupra norilor , iar vreo 3 underground, in metrou. Restul : tranzit , detalii 🙂 .

Desi nu eram prima data in Paris, a fost insa prima oara cand am luat avionul. Partea cea mai placuta : decolarea, cea mai urata : combinatia oboseala + meniu tarom. La dus avionul nu era asa aglomerat, la intoarcere insa se pare ca multi romani isi terminasera vacanta la Paris la aceeasi data.

Dupa un drum destul de placut , odata ajunsa pe aeroportul lui de Gaulle, a urmat o succesiune de schimburi de magistrale la metrou, vreo 3. Cu bunele indicatii primite in avans dar si cele de la „bastinasi” on the way, am dibuit sa ajung dupa o ora si jumatate la locul stabilit pentru intalnirea cu viitorul meu sef. Oricum am fost in viteza toata ziua, si norocul meu ca am cracul lung si pasul voios 🙂 . La limita am ajuns si pentru zborul de intoarcere. Nu stiu de ce, dar mi-e asa de cunoscut ritmul asta intens dar si nesanatos. Am mai trait experienta asta de-atatea ori.

De data asta chiar nu am avut unde sa scot aparatul sa fac o poza.Si asa ma mancau degetele… dar mai greu pe dedesubtul orasului ( poate next time). Cald la Bucuresti, cald si la Paris. Acorduri muzicale in metrou la Bucuresti, acordeoane si la Paris (dar va asigur ca nu era roman). In rest confortul la metrou cam acelasi. Si cam la asta se rezuma observatiile mele din subteranele capitalei lui Napoleon.

La intoarcere oboseala si meniul l-au deranjat un pic pe dl ficat. S-a suparat el nitel, dar de obicei nu e ranchiunos si ma inteleg foarte bine cu el asa ca dupa doua nopti de somn, am reluat relatiile noastre armonioase.O fi simplu si rapid cu avionul, dar tot mai bine e la sol 🙂 .Home, sweet home.

Traim ca sa muncim ?

…sau muncim ca sa traim? Dilema clasei muncitoare

Incepe o noua saptamana : te trezesti luni dimineatza la 6h30, la birou esti la 8H30, la 18 (cel mai devreme) pleci de la servici si pe la 19/20 ajungi intr-un tarziu acasa. Si traseul si orarul acesta il urmam in fiecare zi, tot anul, toata viata (exceptand weekendul si concediul anual, daca suntem norocosi).

De fapt din cele 17 ore de activitate ( de la 6 pana la 23) vreo 14 sunt dedicate muncii si transportului casa/servici/casa. Asa ca iti mai raman in medie cam 3 ore sa faci ceva pentru tine.

Acum e vara, ziua e mai lunga (dar am remarcat ca deja incepe sa se scurteze 😦 ), asa ca poti sa-ti prelungesti traseul spre casa cu o plimbare, cu o iesire la o terasa , sau mai tarziu cu un baschet, tenis (daca e vreun teren aproape de casa si mai bine), mersul la o sala de gimnastica. Ma indoiesc insa ca e cineva care si-ar „permite” (dispozitia, timp, bani) sa se bucure de cele 3 ore in acest fel in fiecare zi . De cele mai multe ori, nu ne dorim poate decat sa ajungem acasa, un dus , si apoi somn .

Si la urma urmei de ce se intampla asta? de ce ne consumam atat timp din viata pentru a munci si doar o mica parte pentru a ne bucura de rezultatele muncii noastre? De ce am ajuns in situatia de a trai pentru a munci? Dar in acelasi timp exista si alternativa mai sanatoasa : a munci pentru a trai? Se poate?

Pe langa asigurarea minimului existential, noi oamenii suntem intr-o permanenta nevoie de a ne ameliora viatza ( e in firea noastra) ; si ne fixam obiective, ne facem planuri :sa ne facem vacantele in strainatate ( sau doar sa le facem , cazul multora), sa ne cumparam o masina (noua), sa ne cumparam o casa (noua) si pentru asta e nevoie de bani, dinero, argent, money. Si banii se fac prin munca ( daca stie cineva alta cale, de preferat legala 😉 ii asteptam si ii multumim pentru eventualele sfaturi si tipsuri .

In concluzie, la job tot 8/10 ore o sa stam , pe mijloacele de transport iarasi 2/3 ore (sau cu putin noroc jobul e mai aproape de casa) . Cel mai bun lucru , cred eu, pe care-l putem face este sa folosim la maximum timpul asta in avantajul nostru.

Mi-aduc aminte de spusele unui fost sef de-al meu : ‘ au travail, il faut s’amuser’ ( si nu lucram la o fabrica de jucarii 🙂 ) , adica echivalentul acelei vorbe romanesti : ” munca trebuie sa devina o joaca, altfel ne omoara” (parca asa suna). Acum ramane la latitudinea fiecaruia cum isi face timpul petrecut la munca mai placut, ca nu e usor intotdeauna.

La urma urmei, desi mi se pare mai sanatos sa-ti petreci mai putin timp la munca si mai mult timp ocupandu-te de tine, relaxandu-te , distrandu-te, important e sa STIM NOIi cum sa folosim timpul la maximum, in favoarea noastra, indiferent unde suntem sau ce facem.

Cand o sa ma fac mare…

… vreau sa ma fac invatatoare.Tu? Eu vreau sa ma fac doctor. Asta se intampla la o varsta frageda cand noi eram prunci visatori si cand totul parea posibil, cand dupa o vizita la medic, impresionata de halatul alb si cu mirosul de iod inca impregnat in nari (mie imi place sincer ), dezbracam papusile pentru a le opera/surescita, sau cand imitam (n-aveti idee cu cat patos) invatatoarea noastra si scriam cu creta pe toate dulapurile mamei ( nu mi-a scapat nici unul 🙂 , she knows).

Si dupa atatea papusi operate si sifoniere zgariate in „slujba” invatamantului si eu stiu ce alte activitati au mai trecut prin mintea altor copii, ce devine copilul asta si cei ca el? Pai imbratiseaza profesia de economist, de informatician, etc, ceea ce nu-i neaparat rau. Au rolul lor in societate si ei, dar eu cred ca faptul ca s-a ajuns la preferinte pentru aceste meserii este datorat in proportie de 99% criteriului financiar.

In zilele noastre ar parea ca cine vrea sa devina doctor sau profesor trebuie sa fie curajos. Am ales sa vorbesc despre meseriile acestea din singurul motiv ca din punctul meu de vedere medicul si invatatorul au contributia cea mai mare in viata unui om.

Zilele trecute am avut ocazia, in timp ce asteptam un tren in Gara de Nord, sa stau de vorba cu o proaspat absolventa ce urma sa profeseze ca profa (de muzica si franceza) dar urma sa-si mai dea niste examene de titulatura. Era fericita ca terminase facultatea. Am intrebat-o insa daca ii place sa predea , lasand la o parte motivatia financiara (care lipseste normal). Fata era incantata. Mi-am zis ca e bine ca porneste la drum cu atitudinea asta.Si apoi mi-am amintit de o fosta colega care preda engleza si anul acesta pleaca in State intr-un schimb de experienta pentru 1 an de zile. De fapt, imi zic eu in sinea mea, sunt oportunitati in fiecare domeniu.

La varsta de 14 ani stiu ca imi doream foarte mult sa ma fac doctor. Acum as fi fost inca rezident, leafa subtire , dar cine stie as mai fi tras cativa ani (poate vreo ocazie de a lucra in vreun spital in strainatate). Dar de asta zic ca e vorba de curaj, trebuie sa fii dispus sa ” tragi”, sa strangi din dinti o mare perioada din viatza. Oricum eu am toata admiratia si respectul pentru tinerii acestia. Probabil ca eu nu am fost suficienta de indrazneata ca sa fac asta. Well, I had my chance.

My perfect day

In toate lecturile cu caracter motivational se vorbeste despre puterea mintii si cum ne ajuta ea in atingerea telurilor (vorbim de cele realiste).

Stiti ca mintea „lucreaza” la doua niveluri : unul constient (gandurile, pe care noi ni le alegem) si subconstientul (preia ce i se ofera, fara sa evalueze/ judece). Functioneaza asa : Gandurile noastre creeaza imagini care ajung in mintea subconstienta.Iar aceste imagini, dupa cum spuneam, sunt preluate ca atare, asa cum ii sunt date. Cand subconstientul primeste o serie de imagini care se aseamana se creeaza un obicei.Pe baza imaginilor din subconstient ne exprimam sentimentele ( furie, compasiune etc) iar acestea ne determina actiunile (comportamentul) si in final vom avea si roadele actiunilor noastre , rezultatul.

Bun, e clar pentru mine. Cu alte cuvinte, analizand in sens invers, eu inteleg ca daca-mi propun ceva trebuie sa vizualizez situatia in care dispun de acel ceva (pana in cele mai mici detalii) , sa traiesc si sa ma simt ca si cum as fi obtinut acel ceva. (vezi Secretul, asta fiind ideea filmului). Astfel as fi mult mai  aproape de tinta.( dar rabdare… 🙂 )

Waiter, please!

Acum ceva vreme incepusem seria povestilor despre joburile mele din studentie. Va voi relata acum experientele mele in calitate de chelnerita.

Am inceput lucrul intr-o cafeterie (la francezi e ceva des intalnit, la noi e echivalentul unui restaurant gen autoservire) ce se gasea intr-un supermarket Auchan. Aici jobul era foarte solicitant, de la servirea clientilor , debarasarea meselor, pana la asigurarea curateniei la locul de munca. Activitatea se intensifica la ora pranzului bineinteles, si in weekend, aflandu-ne intr-un supermarket. Aici am lucrat 8 luni de zile. A fost de fapt si primul meu job, primii bani munciti. A fost primul meu job in relatie cu clientii si in care am invatat cat de importanta este asigurarea unui serviciu de calitate si in timp util acestora.

About babies

Asa cum se intampla din ce in ce mai des astazi, si eu pe vremea studentiei a trebuit sa caut si sa schimb diverse joburi pentru a-mi suplimenta bugetul subtire de student.Una din experientele despre care o sa va povestesc acum este cea cu copiii, in calitate de babysitter.

Nefiind parinte inca si neavand contact foarte mult cu copiii nici in familie (nici macar nepotei) pentru mine aceste experiente au fost memorabile.Atunci le-am descoperit atat natura gingasa dar am aflat si cat de important e sa ai nervii tari 🙂 cand ai de-a face cu ei .